Stăpânirea dinastică este greu de atribuit, având în vedere definiția tradițională liberă a familiei conducătoare. În principiu, prinții erau aleși din orice ramură a familiei, inclusiv fiii bastarzi ai unui domnitor anterior, fiind definiți ca os de domn, „de măduvă voievod”, sau ca având eregie, „ereditate ” (din latinescul hereditas); instituțiile însărcinate cu alegerea, dominate de boieri, aveau grade fluctuante de influență. Sistemul în sine a fost contestat de uzurpatori și a devenit învechit odată cu epoca fanariotă, când conducătorii au fost numiți de sultanii otomani; între 1821 și 1878 (data independenței României) au fost puse în practică diverse sisteme care îmbină alegerea și numirea. Domnitorii valahi, ca și domnitorii moldoveni, purtau titlurile de voievod („duce”) sau/și hospodar („domn, stăpân”); când se scria în română se folosea termenul Domn (din latinescul dominus).
Majoritatea conducătorilor nu au folosit forma numelui cu care sunt citați, iar mulți au folosit mai mult de o formă a numelui lor; în unele cazuri, domnitorul a fost menționat doar în surse străine. Numele complete sunt fie versiuni moderne, fie cele bazate pe mențiuni în diverse cronici.
Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324–1881, Volumul I, Editura Enciclopedică, 2001
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001
Lectură suplimentară
Ștefan Grigorescu, Domnitorii și arhiereii Țării Românești. Ctitoriile și mormintele lor, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2009
Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitați, Editura Facla, 1983
Radu Popescu, Constantin Filipescu, Istoriile domnilor Țării Romînești, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1963